Arhiva | sfarsit RSS feed for this section

un fel de poem despre moarte.

3 Ian

moartea stă pe podelele apartamentelor noastre,

se ascunde şireată pe la colţurile covoarelor

parcă aşteptând să faci un pas greşit

ca să-şi întindă membrele

să te prindă de glezne

să te arunce pe jos.

 

moartea stă în tălpile pantofilor noştri

se mulează pe şirete şi scaiuri

parcă aşteptând să calci mai tare acceleraţia

ca să-ţi pună o lumină în faţă

să vezi un tunel sau un tren

să-ţi taie respiraţia.

 

dar vom deveni nemuritori atunci când nu vom mai avea podele,

când vom cumpara covoare ovale

şi când vom renunţa la pantofi.

 

sau poate niciodată. sau…

 

Anunțuri

2012 – la adio.

30 Dec

ce-ar mai fi de spus acum, la apus ?

acum 365 din zile, când ai răsărit, mi-ai dat prima lecţie : nu pot şi nu voi putea niciodată să iubesc din milă, pentru că nevoia de a trăi o iubire autentică e mai presus decât orice recunoştinţă.

dacă stau să fac bilanţul activităţilor, rezultatul e unul pozitiv : în martie mi-am luat permisul de conducere, în iulie mi-am luat bacul cu brio, în octombrie am început facultatea pe care o visam şi la care merg în fiecare dimineaţă cu drag, în noiembrie am intrat într-o organizaţie stundenţească, iar în decembrie..

ei bine, cu decembrie e mai greu. decembrie, mi-ai luat doi taţi. pe unul mi l-ai pus departe de casă şi pe celălalt mi l-ai trecut în nefiinţă.

ce ţi-am luat eu ţie ? ţi-am dat doar nopţi pline de regrete, în care greşelile nu dureau, ţi-am dat promisiuni de eliberare din captivitatea unei iubiri cvasiîndeplinite, seri în care jucam remi cu colegele de cameră până la epuizare.

the_end_by_ZER0_0NE

2013, vei fi anul în care voi învăţa să fiu mai fericită, să iubesc mai mult decât până acum, să iert mai des şi mai sincer… 

doar azi şi mâine voi mai plânge pentru toate greşelile mele, ale tale şi ale lui.

de marţi voi plânge pentru toţi fiorii care  îi trăiesc atunci când îmi spui că sunt minunată. 

iar la final, un filmuleţ despre timp.

sfârşituri.

28 Dec

de lume, de an, de noi ?

avem o busolă în inimi ce ne indică direcţia „noi”. 

dar cine suntem noi ? lasă-mă să-ţi spun.

tu eşti cel care-şi ţine mâinile împreunate, iar eu sunt nisipul din palmele tale.

şi uneori, egoismul tău vrea să-ţi ridice mâinile în aer, să mă poţi pierde în vânt.

şi tot uneori o şi faci. doar că atunci când încep să prind aripi spre alte mâini tu începi să te temi.

şi te apuci să mă culegi din atmosferă.  dar vezi tu, niciodata nu ajungi să mă mai reîntregeşti, oricât de lungi ţi-ar fi degetele.

şi alteori, chiar dacă faci faţă egoismului, respiri atât de repede şi de puternic încât particule din mine se risipesc.

şi-atunci nici măcar un sărut pe frunte în miez de noapte nu mă ajută.

dar deja-s prea multe „şi-uri”. 

in_the_palm_of_your_hand_by_JordanRobin

tricoul tău.

12 Noi

la multă vreme după ce am încetat să ne vorbim, mi-ai bătut la uşă.

ţineai în mână tricoul alb care-l purtai când dormeam împreună.

mi l-ai întins şi-ai zis „ia-l tu. spală-l, aruncă-l sau fă ce vrei.” nu ştiam la ce te referi aşa că mă uitam nedumerită spre tine.

n-am apucat să clipesc de două ori… că deja erai placat.

şi eu ? eu ţineam în mână un tricou alb cu o pată roşie în dreptul inimii.

îmi amintesc de ultima zi. când îmi sprijineam capul de pieptul tău şi plângeam. pata aceea roşie e combinaţia vopselei din parul meu cu lacrimile mele sărate.

singura şi ultima dovada a iubirii noastre… şi tu vrei să o spăl…

azi, în graba mea existenţială, aruncând hainele în bagaje, l-am găsit din nou. era tot acolo, aranjat frumos.

încă mirosind a parfumul pe care probabil l-ai primit cadou de la iubita ta…

recviem pentru vara din 2012

1 Sep

uite-aşa ţi-am trăit şi sfârşitul.

cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.

în 1 iunie mi-ai arătat cum arată primul sfărşit. m-ai lăsat să ţin un discurs frumos despre cum am crescut în cei patru ani de liceu.

în 2,4,6 iulie m-ai învăţat că sunt puternică şi că niciun efort pe care l-am depus nu a fost degeaba.

în 8 iulie am avut curajul să-i spun tatălui meu „vezi, anul ăsta am făcut tot ce mi-am propus, şi am făcut-o cum nu se poate mai bine.”

în 12,19,25 iulie… 

în august m-ai lăsat să respir, să citesc, să simt viaţa cu un puls normal.

până-n 20 când… 

apoi iar am reluat cursul normal.

mulţumesc pentru toate momentele în care mi-ai oprit respiraţia şi pentru momentele în care râdeam cu lacrimi, pentru ideile pe care mi le-ai infiltrat în minte şi suflet,pentru toate planurile pe care le-am făcut şi pe care am de gând să le îndeplinesc,  pentru …

mai lasă-mă să-mi port sandalele preferate încă puţin, puţin…

 

şi asta e cu siguranţă melodia verii.

 

acum am plecat. la adio, vară, îmi pare bine că te-am cunoscut.

acasă.

28 Iul

clişeic sau nu, mi-a fost dor de casă.

deşi de multe ori îmi reactualizez „acasă” ca fiind locul în care mă aflu sau locul în care îmi călătoreşte sufletul.

dar acum, acasă e locul în care se găseşte patul meu plin de perne, locul în care pot lenevi în voie cu multe cărţi în preajmă, locul în care mă cunosc toţi oamenii, locul în care cunosc fiecare parte cu ochii închişi.

am două luni de linişte, două luni în care să-mi încarc bateriile, două luni în care poate voi mai pleca pentru a îndeplini nişte dorinţe…

am tot timpul din lume să meditez asupra timpului ce a trecut, să pot să-mi întipăresc bine în minte faptul că mi-am îndeplinit aproape dorinţele.  din octombrie, sunt o mândră studentă a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul UBB,  Cluj.

între timp sunt don’şoara cu părul roşcat care dansează până la epuizare şi citeşte „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” de Jeni Acterian.

dear summer, please be good. 🙂

 

şi dacă tot ziceam de dans..

 

 

sfârşituri.

21 Feb

gândul morţii m-a bântuit toată noaptea.  am renunţat de mult la întrebări precum „ce se întâmplă după moarte?”, „de ce murim?”sau pur şi simplu „ce e moartea? „.primele întrebări de genul acesta au apărut în urmă cu 7 ani,când cea mai dragă din fiinţele de la acea vreme, dispărea. răspunsurile sunt irelevante şi poate prea persoanale, în definitiv, atâta timp cât vom trăi nu vom ştii exact ce e dincolo, dar avem libertatea de a ne imagina tot felul de scenarii proprii cu beneficii si dezavantaje.

dar ce se întâmplă când mor îngeri ?  asta e prima întrebare care mi-a venit în gând azi, după ce am intrat în liceul în care toată lumea vorbea despre moartea fetei din clasa a 10-a.

personal, nu o cunosc. mă rog, nu o cunoşteam. probabil am văzut-o de câteva ori pe holuri, dar cam atât.oricum e insignifiant dacă o cunoşteam sau nu.  de ce să mori la 16 ani din cauza incapabilităţii doctorilor?  e şi asta o treabă… cam prea des întâlnită, din păcate.

felul în care toată lumea vorbea despre ea, unele tipe care plângeau şi oamenii cu feţe lungi şi triste m-au făcut să mă întreb ce vreau.

încă mă gândesc, dar poate că ar trebui să mă grăbesc, pentru că „moartea e singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă.” 

ps. accentul cade pe faptul că timpul trece ameţitor odată cu viaţa. intepretările care implică sinucideri şi alte activităţi din sfera asta semantică nu îşi au rostul. asta aşa, pentru că încep să iubesc prea mult ce trăiesc…   

 

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: