când cerul era pe sfârşite

de Bianca Tămaş. 

acum câteva zile vă povesteam de lansarea volumului de debut al prietenei mele, Bianca.

în timp ce eu mă îndreptam nerăbdătoare spre casă, în poştă mă aştepta cuminte volumul despre care tot vorbesc.  îl aşteptam, ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

graba de a ajunge  cât mai repede în camera mea, să renunţ la orice altă activitate şi să mă apuc de citit, m-a făcut să mă împiedic de vreo două ori în neîndemânarea mea de a deschide plicuri.

încă din primele rânduri, am început să mă citesc pe mine. Bianca, m-am regăsit în fiecare rând, fiecare metaforă, fiecare silabă.

şi cum aş putea să nu mă regăsesc printre rândurile unui omuleţ născut în miez de toamnă la fel ca şi mine, printre  rânduri scrise în dulcele stil adolescentin în care-mi scald gândurile noaptea?

prietenă dragă, am parcurs cele 72 de pagini ale volumului tău, încercând cu greu să-mi stăpânesc lacrimile, reuşind  să  controlez furtuna de emoţii şi amintiri, unele plăcute, altele mai puţin plăcute.

în final, nelipsitele citate :

“Mă simţeam de parcă toate iubirile mele s-au înţeles să mi se îngrămădească în suflet. S-au trezit de dimineaţă şi mi-au umplut timpul cu tot felul de trăncăneli despre doruri, moarte, suflete pereche.”

“Lăsaţi-vă visele şi speranţele deoparte. Îndesaţi-le undeva în subconştient şi primiţi rolurile de marionete.”

“Şi e frig… şi nu vrei decât să zbori… să îţi îngheţe genele, ca să nu mai poţi clipi.”

“Te-am câştigat la un joc de noroc cu soarta. Premiul era surpriză, dar m-am hotărât să risc şi mi-am pus în joc toate sufletele.” 

Etichete:Biana Tamas, Cand cerul era pe sfarsite, recomand