când cerul era pe sfârşite

de Bianca Tămaş. 

acum câteva zile vă povesteam de lansarea volumului de debut al prietenei mele, Bianca.

în timp ce eu mă îndreptam nerăbdătoare spre casă, în poştă mă aştepta cuminte volumul despre care tot vorbesc.  îl aşteptam, ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

graba de a ajunge  cât mai repede în camera mea, să renunţ la orice altă activitate şi să mă apuc de citit, m-a făcut să mă împiedic de vreo două ori în neîndemânarea mea de a deschide plicuri.

încă din primele rânduri, am început să mă citesc pe mine. Bianca, m-am regăsit în fiecare rând, fiecare metaforă, fiecare silabă.

şi cum aş putea să nu mă regăsesc printre rândurile unui omuleţ născut în miez de toamnă la fel ca şi mine, printre  rânduri scrise în dulcele stil adolescentin în care-mi scald gândurile noaptea?

prietenă dragă, am parcurs cele 72 de pagini ale volumului tău, încercând cu greu să-mi stăpânesc lacrimile, reuşind  să  controlez furtuna de emoţii şi amintiri, unele plăcute, altele mai puţin plăcute.

în final, nelipsitele citate :

“Mă simţeam de parcă toate iubirile mele s-au înţeles să mi se îngrămădească în suflet. S-au trezit de dimineaţă şi mi-au umplut timpul cu tot felul de trăncăneli despre doruri, moarte, suflete pereche.”

“Lăsaţi-vă visele şi speranţele deoparte. Îndesaţi-le undeva în subconştient şi primiţi rolurile de marionete.”

“Şi e frig… şi nu vrei decât să zbori… să îţi îngheţe genele, ca să nu mai poţi clipi.”

“Te-am câştigat la un joc de noroc cu soarta. Premiul era surpriză, dar m-am hotărât să risc şi mi-am pus în joc toate sufletele.” 

Loverboy (2011)

sau “prima iubire n-a fost niciodată mai periculoasă” .

nu pot fi obiectivă nici de această dată, din cauza unor fragmente din viaţa asta a mea, de 18 ani, pe care le regăsesc printre cele 94 de minute ale filmului despre care încerc să vorbesc.

scenariul pe scurt sună cam aşa : băiat cu o poziţie socială nesemnificativă, obligat de viaţă să-şi facă singur loc printre oamenii mari, astfel ajunge să-şi folosească şarmul pentru a seduce fete, pe care mai apoi le va pasa unei reţele de trafic de persoane. până aici, totul e relativ normal, ţinând cont de cadrul foarte sărăcăcios în care se desfăşoara acţiunea filmului.

doar că, la un moment dat, tânărul nostru dovedeşte faptul că în spatele zâmbetului fermecător există şi un suflet,acesta îndrăgostindu-se de o fată care ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă ca şi toate celălalte dinaintea ei.

de aici începe o frumoasă poveste de iubire, piperată cu momente de nebunie specifică tinereţii. subtil, se sublinează ideea de importanţă a iubirii şi convingerea că aceasta se poate manifesta fără prea multe bunuri materiale.

finalul sugerează crunt faptul că uneori iubirea nu este necesară pentru a supravieţui unui sistem coordonat de bani, astfel că, iubita protagonistului nostru acceptă să-şi vândă organismul prin paturi străine pentru a putea să-şi hrănească sufletul cu o iubire pură şi inocentă.

impresionantă lecţie despre iubire, devotament şi sacrificiu. recomand!

 

nevoia de a cunoaşte.

pe vremea când materialul meu genetic era în formare, o forţă malefică a afectat genele şi a introdus în sistem o cantitate exagerată de curiozitate.

aşă că astăzi, sunt curioasă.  şi ştiu că se zice despre curioşi că sunt mai predispuşi la moarte decât ceilalţi, dar măcar mor informaţi!

(hihi) . sunt obsedată de cunoaştere. mai ales în ceea ce priveşte oamenii. iar oamenii îi poţi cunoaşte reflectând asupra trecutului lor, prezentului pe care-l au în momentul trecerii tale prin viaţa lor… şi, mai relativ, din prisma unui viitor comun.

nu mi-a plăcut niciodată să pun întrebări indiscrete. pentru că nu mi-a plăcut niciodată să fiu întrebată. indiferent, nevoia mea de a ştii nu poate fi atenuată. aşa că, încep să caut. nu am atentat niciodată la intimitatea oamenilor pe care vroiam să îi cunosc, ci doar mi-am folosit abilităţile de observaţie şi interpretare.

şi am aflat mai multe decât vroiam să ştiu.

sfat : curiozitatea asta doare, de cele mai multe ori. şi cu cât ştii mai multe, cu atât vrei mai mult. uneori mă străduiesc să mă opresc, pentru că simt că mă autodistrug… 

motivaţional.

  This won’t stop till I say so…

 

 

“Dansăm ca nişte protozoare, zvârcolindu-ne în legea noastră, parcă inconştient. Muzică, muzică, muză dementă! ” – Anomalii, Joey Goebel

pentru că zilele frumoase încep devreme şi se sfârşesc târziu.

 

Şi pentru cine vrei să mori…

soarbe-mi lacrimile îmbibate cu acid sulfuric cu un gest erotic menit să te trimită pe Everestul plăcerii finale.

bucură-te de oxigen.

îţi place pielea mea ? gust-o !  iubitule, nu ştiam că-ţi place cianura.  nu te grăbi, te rog, fi calm şi răbdător.

îmi place să am grijă de tine, aş face orice să-ţi atenuez chinurile.

te-ai înecat? of, dragul de tine.  respiră. ţi se derulează filmul existenţei prin faţa ochilor semi-închişi?

ai un zâmbet malefic. ţi-ai amintit de dimineţile din vamă, dimineţi în care prizai cocaina de pe coapsa mea stângă ?

ce vremuri. ne înecam visele într-o mare sălbatică.

îţi târăşti organismul aproape mort  în aşternuturile albe. cum poţi?  

pulsul tău e în scădere. eu te privesc. mori în chinurile pielii mele.

în dezastrul lacrimilor mele.

mie-mi place. ţie ?

ai câştigat lupta cu plăcerea.  ai atins apogeul. era o alegere… eu. sau moartea. 

Căldură in mijlocul iernii.

mi-e cald de tine.  simt cum toată epiderma ta mă încălzeşte, calm, pasional, neîncetat.

la ce ţi-a fugit gandul ? fi sincer cu mine, cu tine, cu noi.

mă sufocă toată ardoarea asta a ta.  respiră mai des, am nevoie de briză.

aşa. mulţumesc. e mult mai bine acum. hai, fă-ţi de cap cu ai mei corpusculi Ruffini.  îţi place ?

 

am nevoie de o mare. în care să consum toată pasiunea asta.

am nevoie de nişte valuri.  care să rupă ritmul romantic, decorat cu apusuri, stele, şi o lună.

am nevoie de nişte scoici. să-mi cicatrizezi pielea albă, aproape roşie de la soarele tău.

am nevoie de …

 

îmi place existenţa ta. aş iubi-o des, nebuneşte, demonic, zgomotos, tăcut, îngeresc, cuminte, rar.  

 

13.99 lei

de Frederic Beigbeder.

un roman despre publicitate, marketing, vânzări.

o palmă dată omenirii. un anunţ despre manipularea în masă şi controlul psihologic sub care ne aflăm noi, cei mici.

o poveste care dezvăluie secretele oamenilor bogaţi şi a companiilor care deţin un profit mai mare decât PIB-ul multor ţări de pe această planetă.

toate acestea sunt văzute din perspectiva lui Octave, un simplu om care lucrează în domeniul prezentat, om care încearcă să schimbe sistemul de desfăşurare a unor procese menite să plafoneze inteligenţa cumpărătorilor.

în paralel cu relatările despre magnaţii care conduc lumea, Octave îşi relatează o parte din povestea vieţii lui, încercând astfel să se regăsească într-un univers în care identitatea personală nu reprezintă ceva valoros.

“În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă.”

“Eu sunt cel care hotărăşte azi ce veţi vrea mâine.”

“Libertatea nu e decât un moment dificil, care trebuie depăşit.”

“E uşor să mârâi împotriva sistemului în timp ce-l faci să funcţioneze.”

“Nu poţi să te supui lumii,şi, în acelaşi timp, să o transformi.  ”

mai devreme, mai târziu.

ne minţim că ne merge bine.

ne minţim că prietenia care ne-a legat ani buni s-a transformat într-o iubire statornică, în care ochii noştri verzi sunt singurele elemente care vorbesc. dar ai uitat că ochii mei nu sunt verzi mereu.

ne minţim că suntem ocupaţi, că avem probleme. 

uiţi că toate secretele tale sunt ascunse adânc undeva în fiinţa mea. şi totuşi, te temi că nu te-aş putea înţelege.

ne minţim că ne pasă. 

de fapt, nu ne mai prea pasă. ai sădit în mine indiferenţa. şi tu ştii cel mai bine că e un sentiment nedemn de mine. dar l-ai infiltrat în mine şi l-ai făcut zeu. iar acum e atât de puternic încât metaforele mele sunt amortizate, anesteziate. mor. mor lent, chinuit, şi în dureri.

la fel şi toate visele cu noi. toate mor. şi-mi vine să uit că mă cunoşti, că mi-ai ţinut sufletul în palme când era atacat, că întotdeauna am fost egali. dar acum îmi eşti dator.

 

întelegem amândoi. s-a terminat. să nu te întorci acasă. iar dacă te întorci, eu nu voi mai fi aici. cu toate astea, secretele tale sunt în siguranţă. răzbunarea nu e de mine.

 

nimic nu e făcut să dureze o eternitate, atâta timp cât nu e reciproc. iar noi, noi ne-am pierdut de mult… 

 

 

“la revedere. sau la adio. “

 

Când cerul era pe sfârşite (Lansare)

de Bianca Tămaş .

aşadar, prietena mea din blogosferă îşi lansează volumul.

25 ianuarie, Huedin.

Prietenă dragă,îmi pare nespus de rău că nu pot fi alături de tine în acest moment, dar se pare că uneori distanţa între oameni îşi face simţită prezenţa.  Dar vreau să te asigur de tot spirjinul meu moral şi de felicitările mele sincere. Mă bucur pentru reuşita ta!

Ps. Sunt nerăbdătoare să-ţi citesc arta. Şi mai nerăbdătoare să realizez o recenzie plină de subiectivism atât de tipic mie.

Despre ploaie

de Martin Page. 

eu, mereu îndrăgostită de acest romancier francez stânjenitor de inteligent, nu ratez nicio ocazie de a mă întoarce în paradisul operei lui.

aşă că astăzi mi-am bucurat retina şi simţurile cu această scriitură cu şi despre ploaie.

“Se mai întâmplă să ne îndrăgostim de un fenomen al naturii”.

da, iar Page a hotărât să se îndrăgostească de ploaie.  aşa că prin fiecare metaforă aduce câte un omagiu apei dulci care cade (“este accident sau sinucidere?”), prin fiecare structură de cuvinte atât de specifică lui prezintă situaţii în care ploaia a avut ceva de spus în istoria omenirii, şi nu în ultimul rând, aduce ploaia în viaţa omului,prin asocierea ploii cu momente cheie din existenţa fiecărui individ, sugerând astfel libertatea pe care ploaia ne-o oferă.

ca întotdeauna, cele mai elocvente sunt nişte citate :

“Când ploua, oamenii citesc, merg la cinema şi se îndrăgostesc, artiştii lucrează, soldaţii rămân în corturi.”

“Ploaia poartă în sine genele copilăriei.(…) Copilăria cade din ceruri”

“Ca orice iubire adevărata, (ploaia) necesită inventivitate, chibzuinţă şi o anumită experienţă de viaţă.”

“Când nu plouă, clipele de iubire se răresc. Ştim cu toţii : lumea merge la Ibiza ca să facă amor, nu ca să se iubească.”

 

 

şi ca o observaţie asupra vremilor în care ne aflăm, o ploaie bună în Bucureşti nu ar strica, pentru că “Ploaia merită Premiul Nobel pentru Pace”.

 

de acelaşi autor mai recomand “M-am hotărât să devin prost” , “O perfectă zi perfectă” şi “O poveste de dragoste, poate”.

lectură plăcută!